Pierrot.

Pe holul lung, cu neoane ce mor, Se târăște un sunet, un șuier ușor. Mirosul de iod și de fier ruginit Se prinde de pereți, de un alb prăfuit. Ușile bat, deși vântu-i tăcut, În săli unde timpul pare pierdut. Un scaun cu rotile se mișcă agale, Purtat de o mână cu umbrele moale. În salonul din capăt, un monitor vechi Îți cântă un „bip” strident în urechi. Dar patul e gol, cearșaful e rece, Și simți cum prin tine o gheară trece. Nu căuta medicul, nu-i nimeni pe drum, Doar pași fără trup și un gust de scrum. Iar dacă în geam vezi o mână de ceară, Fugi cât mai poți... până nu se face seară.